Undeva prin regiunea orasului cu strazi inguste, vitrine de magazine largi, ochiuri de ferestre straine, priviri ce provoaca niste fiori de frica si indrazneala, undeva prin Floresti, pe acolo am mers si am intilnit o familie care m-a fascinat prin felul ei de a fi, deoarece s-a intilnit cu niste probleme mult mai multe decit celelalte, simpli la vorba si la port, cu gust obisnuit de moldovean, cu priviri reale catre viitor si cu lacrima nu demult stearsa de pe obraz.
Dupa vreo 45minute de mers normal, aveam impresia ca nu mai dau de casa lor, era o zi urita, practic, asa era de dimineata, la o cotitura de 90o am mers inca 3 opriri si fintina din stinga mi-a fost un indiciu ca trebuie sa opresc aici. Era chiar prima casa, am fost invitata in casa, erau niste oameni atit de ospitalieri, atit de simpli si modesti, m-a uimit chestia asta. In curte am intilnit trei baieti, pustiul cel mai inalt erau de vreo 12 ani si ceilalti erau ca doua picaturi de apa (infatisare, haine, comportament- aproximativ totul identic…).
Doamna, mama lor, a inceput sa imi relateze in citeva cuvinte toata istoria lor, auziam niste cuvinte simple, dar care ocupau atita suflet, am inteles ca cauta sa ascunda lacrimile insa nu ii reusise. “Traiam la un colt de rai pamintesc, in cea mai fericita zi din viata mea, am adus pe lume doi ingerasi micuti, insa lacrima mi-a aparut pe obraz indata ce medicul mi-a zis ca unul din ei are viciu cardiac”. O spunea cu un tremur in voce incit credeam ca influentata de sentimentele si suferintele emanate din aceasta povestioara imi vor incatusa inima si nu voi putea gasi cuvintele potrivite pentru a mai intreba ceva… “Eram distrusa cind auziam, de la multimea ce traieste in jurul meu, ca putem sa-l pierdem, comentariile continuau, necatind la faptul ca vedeau cit de mult sufer”. Urmaream cu atentie fiecare miscare si vedeam ca nu isi putea gasi linistea, cauta ceva cu ochii, cu miinile, apoi incercind sa treaca peste astea imi propune o cafea.
Dupa o pauza a continuat fara sa mai intreb ceva “ stiam ca avem sanse, asta cred ca a fost un crez si un motor al existentei pentru noi, deoarece suferintele ni se asterneau pe chipuri, ne trebuiau multi bani, rabdare si speranta. Dupa sutele de usi deschise care nu puteau sau nu doreau sa ne ajute cu ceva, am fost nevoiti sa plecam peste hotare, ne-am intors mult mai dezamagiti si m-am gindit ca niciodata nu vom fi in stare sa mergem la aceasta operatie, dar nici nu mai aveam putere sa vedem cum copilul sufera, trebuia sa-l scoatem din ghearele bolii cu toate ca riscul era mare”. Venise alaturi baiatul, mama il sarutase in crestet si il lua in brate, nu m-am putut abtine si am schimbat niste cuvinte cu el, avea niste raspunsuri atit de mature, concrete si bine formulate.
– David, ce faci, cu ce te ocupi?
– Ma joc cu fratii mei…
– Si care e jocul tau preferat?
– Ne jucam in multe jocuri, alergam, ne ascundem, ma joc cu masina care mi-a cadonat-o mama si tata la ziua mea…
Plecase…mama l-a petrecut cu privirea, il urmarea cu atita atentie, am reusit sa vad in camera de alaturi pe perete iconite…Peste vreo cinci minute se intoarse copilul, era atit de hazliu, incit am zimbit si eu si maica-sa…atit de micut si atit de poznas, imbracase un halat de-al maicii sale.
–De ce ai imbracat aceasta haina, iti place sa o ajuti pe mama?
-Nuu…asa se imbraca medicul meu si eu vreau sa fiu ca el, sa ajut oamenii, sa am grija de ei.
Oprindu-ma la fraza asta, am vazut in ochii mamei lacrimi, m-am convins in clipa asta ca lacrimi pot sa curga pe obraz nu numai din nefericire, copilul si-a luat masinuta si a plecat la joaca. Femeia continua sa relateze prin ceea ce a trecut…”totusi am adunat bani si am mers la operatie, deoarece nu mai putea continua, David venea in casa plingind ca toti copiii il intrec, ca il doare, avea ochisorii insingerati si degetelele ii erau vinete […] In ziua cind i-a facut operatie am numarat secunda cu secunda, credeam ca nu se mai termina, la doar sase anisori a suportat trei taieturi, dupa doua m-am gindit ca il pierdem, atunci mi-am sfisiat cu unghiile carnea de pe miini, mai dureros nu cred ca ar putea exista ceva, poate ca Domnul ne-a auzit rugaciunea sau a fost talentul medicului dar a treia incercare l-a salvat. Din clipa cind am revenit cu el acasa in casa noastra e o frumoasa sarbatoare”.
Suferintele si lacrimile acestei familii au ramas acolo in salon, in peretii clinicii unde a fost operat, astazi doar cicatricile vorbesc de trecut, iar zimbetul si lumina din ochii baiatului se refletca si pe chipul parintilor.
Totusi exista minuni, o data ce este credinta si rabdare vine si implinirea, i-am dorit acestei familii ca ziua de azi sa le fie putin mai buna ca cea de ieri si un pic mai rea ca cea de mine…iar cind am iesit din curtea lor David m-a intrebat:
– Cind mai vii la noi?
(Interesant si ce puteam sa ii raspund acestui ingeras? 🙂
Mardari Mariana 